Dragul meu,
Oare tu cum ți-ai aminti ziua în care ne-am cunoscut? Pentru mine este, cu siguranță, una pe care n-aș putea-o uita. Amintirile mele sunt încălzite de soare și au miros de zăpadă.
*
Astăzi cred că este prima zi din ultimii cinci ani pentru care nu am nimic plănuit la secundă, prima zi în care nu mă mai gândesc la note sau meditații. După o noapte de somn, mai mult obositor decât odihnitor, și o dimineață pierdută, încercând să nu-mi fac planuri pentru restul vacanței de dinainte de începerea ultimului an de liceu, decid că este timpul să mă ridic din pat, dacă nu vreau să ajung la bibliotecă după-amiază. Bunicul, dragul de el, ar fi fost tare mândru de mine, am fost gata de plecare în numai douăzeci de minute și nici nu am mai ieșit încălțată în papucii de casă.
Căldura înăbușitoare mă lovește de cum ies pe ușă și primul gând este să mă întorc în răcoarea camerei mele, să mai fac o încercare cu „Demonii” lui Dostoievski, dar scutur din cap pentru a-l alunga și realizez ce alegere bună am făcut cu rochia albă de bumbac, subțire și lungă până deasupra genunchilor — m-aș fi sufocat în orice altceva.
Orașul este pustiu. Într-un sfert de ceas de mers alene, pe sub crengile copacilor, căutând umbra, n-am întâlnit decât doi sau trei oameni, la fel de toropiți de dogoarea soarelui ca și mine. Poate avea dreptate bunica, poate ar fi trebuit să merg cu fratele meu la mare sau s-o însoțesc în vizita anuală la surorile ei, nu să rămân singură acasă și, după cum observ, printre puținii în oraș.
Aceeași poveste în fiecare an: de la sfârșitul lunii iunie și până la începutul lui septembrie, parcă toată lumea este în vacanță, dar vara aceasta este diferită… Pentru prima dată, a plecat și Amalia — buna mea prietenă și colegă de bancă — și, de aproape cinci luni, nu mai este nici bunicul. Îmi lipsește Bunul meu blând și diminețile noastre cu miros de ceai de tei și de cafea turcească, așa că am hotărât să nu fac nimic. Nu vreau decât să termin de citit cărțile de pe lista ce am făcut-o împreună și să mă bucur de timpul liber ce-mi mai rămâne. Nu mai am decât cinci, cu tot cu „Demonii”, de al cărei prim capitol nu pot trece și am încercat deja de două ori.
Așa, cu gândurile în toate părțile și cu ordinea în care voi citi restul cărților în minte, mă apropii de destinație, dar decid să fac un mic ocol când văd un băiat, cam de vârsta mea, mâncând cu poftă dintr-o înghețată. Nu mică mi-a fost surpriza la gelaterie, când am văzut coada de o duzină de oameni. Aici erau toți! Aici cred că veneau și cei pe care i-am întâlnit în drumul meu. Fremătând de nerăbdare și poftă, după douăzeci de minute lungi, mă așez la prima masă liberă și savurez înghețata de fistic, preferata mea. Cred că mai trec pentru încă o porție și spre seară, la întoarcere.
Cu greu ies din nou în arșița de afară, prind curaj doar când mă gândesc la mirosul de cărți vechi și la răcoarea din bibliotecă. Mai am doar câteva minute de mers, dar pe la jumătatea drumului, în fața micului magazin de cartier, văd un bărbat necunoscut. Sigur nu locuiește aici. La cât de mic este orașul, toți ne cunoaștem între noi, cel puțin din vedere. Încearcă să desfacă un pachet de țigări și înjură în barbă, învins de folia de plastic. Își ridică privirea și simt cum, amețită de caniculă (și de obicei), cu mintea împrăștiată și privind la el, mă împiedic în propriile picioare și mă trezesc deodată pe jos.
Râde? Da, nemernicul cred că se uită la mine și râde. Mor de rușine și, simțind înțepăturile din palme și genunchi, mă dezmeticesc și încerc să mă ridic. Nu apuc să fac nicio mișcare că-l văd cum se apleacă, încercând să mă ajute. Cu greu mă restabilesc pe picioarele tremurânde și simt cum încep să-mi curgă lacrimi, nu știu dacă de durere sau de jenă. Acum pare mai înalt decât era cu două minute în urmă, dar tot aș putea să mă întind și să-i șterg rânjetul arogant ce i se întinde pe toată fața.
— Mă descurc, mulțumesc! aproape strig, neștiind cum să fac mai repede cale-ntoarsă către casă.
— Să știi că nu ești prima care-mi cade, la propriu, la picioare! îmi zice pe un ton cel puțin la fel de arogant ca și rânjetul.
Când îndrăznesc să-l privesc în ochi, în sfârșit, nu mai știu cine sunt și încotro mă îndrept. Simt că am găsit ceva ce nu căutam, simt că sunt întreagă, deși nu-mi lipsea nimic și simt nevoia să plâng, cu toate că nu mai simt nici usturimea zgârieturilor și nici rușinea. Sunt sigură că nu l-am mai văzut niciodată, dar simt că-l recunosc.
Să fie dragoste la prima vedere? Da’ de unde?! Revino-ți! Ce știi tu despre dragoste? — îmi strigă rațiunea de undeva din liniștea ce mi s-a așternut peste gânduri.
Sunt mută, surdă și oarbă la tot ce ne înconjoară. N-aș putea articula niciun cuvânt. Nu aud decât râsul lui, râs care-mi așterne și mie un zâmbet pe față. Nu cred în dragoste la prima vedere, dar sunt sigură că are cei mai frumoși ochi verzi pe care i-am văzut vreodată – un verde intens, crud și întunecat, ca o pădure în lumina rece a unei dimineți senine de vară, iar genele negre, lungi și dese nu fac decât să le sporească profunzimea.
S-a oprit din râs și a făcut un pas spre mine. Îmi zâmbește și simt că nu-mi mai aparțin, nu mai sunt stăpână pe mine și pe sufletul meu. Acum e atât de aproape încât îi simt mirosul, miros de zăpadă proaspătă în miezul unei zile fierbinți de vară. M-am pierdut.
*
Iubitul meu, au fost de vină poveștile de dragoste pe care le-am citit? Filmele despre dragoste la prima vedere pe care le-am văzut? Sau a fost doar soarta — locul meu era lângă tine, pur și simplu?
Cristine’s pieces of soul 